Pierduţi la ţară

copil cu tabletă

Îmi aduc aminte foarte des de vacanţele de vară pe care le petreceam cu verişoarele mele la bunica. Eram cinci fete pe care le duceau părinţii la ţară pe 15 iunie şi le luau la 14 septembrie. Bine, nu zic că nu ne plictiseam de viaţa simplă de la sat. Mai ales dacă părinţii uitau să mai treacă în vizită vreo două săptămâni ne lua câte un dor de casă de nu mai puteam.

Dar în general era distracţie, nu glumă. N-aş putea să enumăr jocurile pe care le jucam, unele cunoscute, altele inventate pe loc, dar un lucru era sigur: cu greu ne mai putea chema în casă bunica. Pot să zic că doar mâncam şi dormeam în casă, în rest lumea era a noastră.

Acum câteva zile mi-a povestit o prietenă că fiul ei de şapte ani nu a vrut să rămână la bunici în vacanţa de vară nici în ruptul capului. Motivul: nu avea internet nici pe telefon, nici pe tabletă. Poftim!?! Îţi stă mintea-n loc, nu alta. Unde sunt vremurile când copiii se jucau cu păpuşi, maşini sau cu copiii vecinilor? Nu spun că e rău să mai stea câte-un pic în faţa calculatorului, dar mi se pare total nefiresc ca un părinte să-şi lase copilul să devină dependent de calculator doar pentru că aşa îl lasă în pace, sau din orice alt motiv de fapt. Voi ce ziceţi?

De-a v-aţi ascunselea prin cartier

hide and seek

Îmi aduc aminte de jocurile din faţa blocului care câteodată ajungeau să cuprindă tot cartierul şi participau copii cărora nici nu le ştiam numele. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea de la amiază şi până pe la 11 noaptea când părinţii veneau după noi ieşiţi din sărite că nu ne mai puteau aduna de pe străzi în nici un fel. Mâna sus cine îşi aminteşte de asemenea jocuri!

Dar ia să vă întreb ceva. S-a întâmplat vreodată să dispară vreun copil fără urmă? Sau să vă sperie vreun individ dubios? Mie sincer nu mi s-a-ntâmplat niciodată şi nici nu am auzit asemenea întâmplări în copilărie. Doar când a venit frumoasa democraţie şi ne-am deschis şi noi la minţi au început să se-ntâmple tot felul de lucruri ciudate.

Ce să zicem acum, în vremurile noastre glorioase? Anul trecut întreg oraşul meu de 40 de mii de locuitori a fost zguduit de o întâmplare terifiantă. O fetiţă de zece ani a fost trimisă de părinţi la barul de pe colt pe la ora trei după masa să cumpere ţigări (!). A cumpărat ţigările, după spusele barmanului, dar acasă nu a mai ajuns până în ziua de azi.

Întrebarea mea este: cum să-ţi laşi copilul să iasă la joacă? Cum să-l laşi să meargă la şcoală măcar? Eşti nevoit să te obişnuieşti cu idea că într-o bună zi nu se va mai întoarce acasă?