Sunt Oana, fericita mămică al unui băieţel absolut adorabil de doi ani. Ducem o viaţă normală de familie ca majoritatea familiilor, cu bucurii, întâmplări fericite şi mai puţin fericite, dar şi cu temeri, şi chiar şi unele păreri de rău.
De foarte multe ori mă găndesc cu o uşoară teamă ce va fi când băieţelul meu va creşte, cum va face faţă acestei lumi mereu schimbătoare, care mai mult cere decăt oferă. Şi de-aici vin şi gândurile uşor nostalgice despre vremurile când eram eu copil. Ce vremuri! Fără gânduri, fără dorinţe gen i-phone, i-pad, i-nu ştiu ce, cu joacă în faţa blocului de dimineaţa până seara dacă se putea, cu o minge sau o coardă de sărit, fără haine şi pantofi de firmă obligatorii la şcoală.
Vă spun sincer că sunt oripilată de generaţia aceasta tânără, de pretenţiile lor şi chiar de nivelul de maturitate la care ajung la vârste tot mai fragede. Eu la vârsta de 10 ani mă mai jucam cu păpuşi şi habar n-aveam de băieţi, de întâlniri, de haine fiţoase. Poate eu am fost ciudată, cine ştie? Oricum, mi se pare că lumea a luat-o razna. Mai e cineva acolo afară care simte la fel?
Puiul meu 